Într-o dimineață din primăvara anului 1953, Aldous Huxley ia patru zecimi de gram
de mescalină și așteaptă răbdător să vadă ce se întâmplă. După un timp, constată
că totul, de la florile din vază până la cutele pantalonilor, e complet schimbat:
culorile sunt mai intense și mai luminoase, iar timpul și spațiul par să nu aibă nici
o importanță. Huxley notează cu lux de amănunte senzațiile trăite în Porțile
percepției, conchizând că halucinogenele stimulează creativitatea și brodând pe
marginea efectelor pe care asemenea experiențe le-ar putea avea asupra artei și
religiei. În continuarea acestui eseu devenit clasic, Raiul și iadul arată că
halucinogenele pot fi folosite și pentru a ajunge la o percepție spirituală și la
revelația personală. Raiul și iadul se referă aici, metaforic, la ceea ce Huxley
consideră a fi doua stări contrarii care se pot manifesta la "antipozii minții" atunci
când se deschid "porțile percepției" - nu doar în cadrul experiențelor mistice, ci și
în viața de zi cu zi.