Mihai Eminescu

altfel atât de corupte de pe vremea aceea

O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu și plecându-și fața plină de lacrimi la pieptul ei. Cum te iubesc!… De ce-ai murit?… Nu ți-am spus să nu mori… nu te-am rugat… copilă? Vezi tu flacăra lămpii urieșești… vezi tu grădina ce-ncunjură sicriul tău… vezi tu coroanele regilor atârnate de crengile acestor arbori?… O, de le-ai vedea… de-ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă privești până ce voi muri lângă tine… căci voi muri-n curând… Rodope! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere… Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde… divina Memfis… generații vor plânge… și eu mor… mor, căci ai murit tu, palidul meu copil… copilul meu… al meu…

El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei. Flacăra urieșească mai pâlpâia în aer, de făcea să joace în razele-i roșii, să dispară și reapară fantastic toată lumea subteranei… apoi se stinse, și un întuneric adânc, fără întindere, mut, domni peste sfârșitul unui om.