Volum nominalizat la secțiunea „Critică. Istorie și Teorie Literară“ — Premiile „Observator cultural“, ediția a VI-a, 2012Lucrarea de față pleacă de la ideea că, odată cu sfârșitul anilor ‘60/începutul anilor ‘70, se configurează, în context românesc, o mișcare poetică cu caracter experimentalist, care se îndepărtează de paradigmele modernismului, urmând modelul avangardelor interbelice. Principiul fundamental al unei asemenea poezii trebuie căutat în pragmatica științei contemporane, căci ea presupune elaborarea unor „axiomatici“ (concretizate în abordări teoretice, programe și manifeste artistice), urmată apoi de investigarea, printr-o mișcare de extensie, a limitelor, de căutarea obstinată a noului, care se raportează la propria sa „axiomatică“ în calitate de diferență, de „paralogie“, extinzându-i limitele, dar și problematizând-o, printr-un demers care e constructiv și deconstructiv totodată, contestatar și autocontestatar în același timp.
