„E noapte în Lincoln’s Inn… tulbure și agitată vale a umbrelor legii, în care solicitanții nu găsesc decât prea puțină lumină… și lumânările groase sunt stinse cu degetele prin birouri, iar funcționarii coboară tropăind scara șubredă de lemn și se împrăștie. Clopotul care bate ceasurile nouă și-a încetat lugubru-i dangăt, jelind fără rost pe nimeni; porțile sunt închise și portarul de noapte, un paznic solemn, cu o grozavă poftă de a dormi, stă de strajă în gheretă. De la rândurile etajate de scări, ferestrele ca niște lămpi încețoșate, cum sunt ochii Justiției, un soi de Argus cu privirile împăienjenite, cu câte un buzunar fără fund pentru fiecare ochi și cu câte un ochi deasupră-i, ferestrele acelea clipesc vag spre stele…“