„Citesc Azi cînt jazz cu acea curiozitate ușor nesigură cu care intri într-o locuință necunoscută. Din holul de la intrare mă izbește ordinea. Fiecare cuvînt e la locul lui. Fiecare sentimenrt așezat pe raftul potrivit… Totul cu finețe, cu rafinament, de un gust ireproșabil. Culmea, îmi place ordinea asta, mie, care am trecut o viață întreagă prin meandrele suprarealismului, prin absurdul celor mai derutante concluzii, prin combinații imposibile dintre un scaun și o cifră, dintre ziua de joi și un pepene verde. Gata! Debutul în poezie al Mihaelei Stanciu. Parcurg, așadar, cartea Azi cînt jazz. Un titlu incitant prin nostalgia acelui „l’éternel retourˮ, prin inciziile rafinate pe care bisturiul unui chirurg-poet le face pe propria lui agonie, pe tăcere, pe tot ce vine nechemat…„ca și cum ar fi ceva normal pe pămînt,/ iar tu să n-ai umbrelă/ să-ți placă să amesteci picăturile/cu gîndurile de peste noapte dintr-o conversație neterminatăˮ. O fată singură cîntă jazz fără să clameze nimic, fără să spună nimic, cauzele nu trebuie aflate. O fată cîntă jazz, dar nu cîntă o fată, tăcerea e cea care cîntă. Tăcerea asta uneori e foarte înțeleaptă. Dar înțelepciunea e o mare ofensă pentru un poet, veți spune. Uite că nu e așa.ˮ
Nora Iuga
