Automutilarea

Propria experiență a autoarei cu diferite cadre medicale care au fost fie ostile — din dorința de a nu fi manipulate — fie au dorit să o ajute și să-i explice stările mintale care îl determină pe pacient să se autovătămeze, au ajutat-o să înțeleagă câte prejudecăți există cu privire la „automutilare”. Aceste situații au determinat-o pe Sarah Chaney să pornească într-o cercetare — la prima vedere neobișnuită — asupra modului în care autovătămarea a fost percepută în timp.

Incursiunea în istoria practicii de automutilare are un dublu scop: pe de-o parte îl familiarizează pe cititor cu diferite circumstanțe istorice, iar de pe alta, oferă o sursă bogată de informații despre medicină și idealurile culturale.

Analiza sa demonstrează faptul că ostilitatea față de automutilare — atât în prezent, cât și în trecut — a fost și este fondată pe diferite preconcepții: „Prin această abordare, pun sub semnul întrebării noțiunea că automutilarea poate fi privită ca un comportament omenesc constant și universal, cu un anumit set de semnificații. Explorez trei epoci și practici diferite ale autovătămării, fiecare dintre acestea deosebindu-se prin cel puțin o trăsătură semnificativă de definițiile moderne. Practica păgână și de la începuturile creștinismului a castrării religioase a avut un set specific de semnificații sociale și politice — precum și spirituale. Este important de menționat că masculinitatea nu era privită ca intrinsec legată de organele sexuale, așa cum a început să fie privită în anii ulteriori. Între timp, procesiunile de flagelare din Evul Mediu au reconfigurat mortificarea religioasă timpurie într-o practică de grup cât se poate de publică. Ca activitate de grup, privită adesea ca având conotații pozitive, flagelarea religioasă din Evul Mediu nu are nicio legătură cu presupoziția modernă că autovătămarea este o activitate personală și privată. În cele din urmă, vătămările autoprovocate au o legătură importantă cu istoria practicii medicale prin conceptul „lăsării de sânge”.

Definițiile automutilării din secolul al XIX-lea, autotăierea abia dacă era menționată –  astăzi a devenit un arhetip al autovătămării — însă pentru medicii și pacienții victorieni, autotăierea era mult mai apropiată de autotratare decât alte forme de autovătămare, deoarece lăsarea de sânge a fost o practică medicală cu utilizare amplă mai bine de două mii de ani”.

Care este rolul tatuajului în largul peisaj al automutilării și al manipulării celuilalt? Veți afla citind această carte!