te aștept ca pe un glonte

Un caleidoscop în care se rotesc încet imagini din copilăria cu mineri, decantoare și benzi care transportă cărbunele sau din adolescența într-o uniformă albastră. Textele astea spun, în fond, povești despre oameni dragi. (Ana Pușcașu)
Ce-ți rămâne de făcut atunci când ești numărat „după gloanțe“, când ajungi să asociezi cele mai bune vremuri cu „primele defilări“, prin fața ochilor ți se derulează „toate marile filme ale indiferenței“, iar în loc de cer nu mai reușești să vezi decât „sute/de mii de cămăși albastre cu epoleți“? Nu-ți rămâne altceva decât să ratezi „tot ce se putea rata“, asta e lecția pe care o învață atât de bine și o predă, iată, mai departe, fără greșeală, fosta elevă a L(iceului) M(ilitar). Deși pare imprimat pe o bandă magnetică, iar limbajul este în esență unul sever, discursul „pedagogic“ din te aștept ca pe un glonte lasă să se strecoare printre rânduri suficient din emoțiile, respirațiile sau ezitările instanței emitente, astfel încât abilitatea celei aflate la pupitru să devină de necontestat. Pentru că, da, Ana Pușcașu convinge fără probleme, indiferent dacă scrie despre identități furate, manevre sterile, război, iubire sau ratare. (Cristina Ispas)
Un spațiu disciplinar, depresiv, amenințat de gloanțe, pândit de moarte — o zonă biografică marcată de absolvirea LM-ului. Prezența semnificativă a conjunctivelor și condițional-optativelor mă face să cred că totul ar putea fi întocmai, iar rezultatul, exact cel bănuit, că oricine poate juca rolul principal propus de Ana Pușcașu. Concretețea spațiilor nu se dezminte nici un moment, poeta rămânând fidelă geografiei și istoriei imediate, realizând astfel un sumbru decor al lumii la început de mileniu; cu fabrici dezafectate, baruri, camioane și, de ce nu, cu Bosnia sau Basarabia. Teama care străbate volumul, ca o venă subțire, trădează fragilitatea de care literatura ultimelor decenii are atâta nevoie. Debutul poetic al Anei Pușcașu este — probabil — cel mai așteptat (și mai reușit) din zona Timișoarei, în ultima vreme. (Moni Stănilă)