Sertarul cu ură

Anca Zaharia, încă de la debut, scrie o poezie puternică și personală, care te cucerește chiar și fără să-ți dai seama. Volumul se citește ușor și cu plăcere, dai pagină după pagină cu tot mai multă curiozitate, și asta te poate induce la un moment dat în eroare: poți rămâne cu senzația că e doar o poezie inteligentă și ironică, bine ancorată în realitate, actuală, ludică, nonconformist feminină. Dar, după ce ai închis cartea, ai surpriza că e mult mai mult decât atât. Te simți contaminat; de imaginile cuprinse în versuri, de unele finaluri, de întrebări, de stări, de gânduri. Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenți, cu gust impecabil în ce privește literatura scrisă de alții, care a citit și a înțeles îndeajuns de mult încât își permite să se joace chiar și cu acele teme în fața cărora novicii au în general o formă de respect paralizantă, care le inhibă scrisul, ajungând să-l facă ridicol, fals sau clișeic – aflată la polul opus, Zaharia scrie cu ușurință și umor despre moarte, iubire, copilărie, părinți, obsesii, nemulțumiri, dezgust, despre lumea din jur, simțind că tot ceea ce poate fi trăit poate fi de asemenea pus într-o poezie. Și câtă dreptate are!

Ironia rămâne unul dintre punctele forte al acestui volum. E mereu surprinzătoare, vie: „nu-i frumos/să visezi la nemurire/atunci când știi că ești/mort“; „Mata Hari era și ea superbă/cu șoldurile dezgolite ca de amazoană/chiar și puțin după trecerea în veșnicia/pe care și-o petrece complet răvășită/din cauza dezaxaților care îi fură capul/bijuteria ce i-a mai rămas/din muzee//după ce mor voi afla/din păcate abia atunci/dacă tot ce am simțit de-a lungul vieții /a însemnat că așa îți pierzi capul/sau există și alte moduri“; „în loc de bibelouri am pus cărți/m-am învelit în păturica nouă și i-am mulțumit lui tataia/că e bun și mort și face cadouri la fel ca atunci când trăia și-mi era frică de el“ sau „uneori vezi clar că nu ești el/te minți că sigur te-au adoptat, te-au furat/ți-au zdrelit creierii în copilărie/de nu mai știi de tine//nu ești tac-tu mereu/și asta/abia asta/e o minune“. Când scrie despre iubire, tonul e cald, firesc, original: „marți noaptea vor fi/- 20 de grade, ai zis/nu-i nimic/te despic și dorm în tine/unde e cald/e mereu cald/va fi bine să mă îmbrac cu tine/să mă înconjor cu sângele tău/fierbinte încă și apos aproape transparent//doar pentru o noapte/noaptea de marți/așteptând ziua de după/când nu voi mai suferi de frig/și te voi plânge convulsiv/dorindu-mi să nu te fi făcut /haina mea de zile negre albe /gri grele“.Sertarul cu ură te contaminează, într-un final, de viață, dar nu una îmbrăcată regulamentar și decent în haine care nu i se potrivesc, menite doar să dea bine în ochiul privitorului, ci una dezgolită și reală, așa cum poate fi și a ta, dacă ai avea curaj s-o privești în față. Iar ăsta e cel mai important și mai sincer lucru pe care-l poate face poezia pentru tine. (Cristina Nemerovschi)

Poezia Ancăi Zaharia e biografico-existențială & cotidiană, directă și sinceră cînd e existențială și dură, ironică sau la limitele disperării cînd e cotidiană (vezi întîlnirile cu cerșetorii, de exemplu).

Atît biograficul & existențialul, cît și cotidianul sînt pe două nivele, de două feluri: din prezent și din trecut. Prezentul (brașovean) e cu cerșetori și căutători prin tomberoane, trecutul e cu violențe familiale (din Moldova lui Ștefan cel Mare), horror chiar și pentru prezent („dar în moldova mea totul se poate întîmpla (…) eu cît am stat acolo credeam că așa este toată lumea/și probabil de asta mă uitam numai la filme thriller și horror / pentru că-mi place realitate“). Exemple? Tatăl bețiv își terorizează/bate nevasta și copilul cînd „are chef mușchii lui“. Unica dată cînd le ia ceva e de ziua lor de naștere (în aceeași zi), dar înainte să le dea marile cadouri (o pereche de chiloți cu floricele mamei, și „un biscuite expirat la copil“ – „că e ziua lor, la amândouă“).

Ca stare, Anca Zaharia ne poate aminti de strămoșul ei din Bacău, doar că Anca reușește să se detașeze de cele trăite (probabil), în textele ei realitatea pare văzută de un altul, de aceea acea stare modernistă md se îmbracă în straie postmoderne, combinate cu ironie (neagră, dar uneori și în culorile unor fuste…) & sarcasm & …ură, ceea ce n-o să prea găsim la Bacovia, oricît l-am reciti. În orice caz, poezia Ancăi-Elena Zaharia e dură și directă, iar după ce o dezbraci (imaginar) de procedee & tehnici poți vedea verdicte & concluzii tăioase & nemiloase: „fiecare punct negru e un răspuns/fiecare rid de la colțul gurii/e o întrebare/fiecare cută de grăsime de pe burtă/e o revoltă mută și apoi resemnare tristă“. Stări și sentimente exprimate cu multă exactitate, ca-ntr-o strofă din poemul 59: „dacă nu apeși la timp/mori / dacă apeși mai devreme/cu o secundă/mori“. Un debut foarte tare. Lectură utilă și… plăcută! (Mihail Vakulovski)

Am citit cu nesaț manuscrisul pe care l-ai trimis și ceea ce mă intrigă la el este stilul. Nu știu cum vor fi puse în pagină aceste poeme, dar sunt convins că cititorii vor fi la fel de surprinși ca mine când vor descoperi o voce poetică stranie, care poate să captiveze atenția (lucru important mai ales la un volum de debut). Ca impresie generală, pot să spun că sunt pesimist în legatură cu capacitatea publicului de a recepta o carte ca a ta. Cititorul român este atras de genurile facile și caută să nu facă risipă de efort atunci când citește ceva. Dar sunt convins că vei avea parte de cititorii pe care-i meriți și care te merită. Sper ca treptat să te desprinzi de orice influență exterioară și să reușești să te exprimi doar pe tine prin scris. Scapă de ceilalți critici sau scriitori, când scrii trebuie să fii EGOISTĂ. Asta te sfătuiesc să faci pe viitor: să fii mai egoistă. Cred că spre final ai mai multă profunzime. Finalul mi se pare fenomenal. Intensitatea crește și (deși nu beau alcool) am simțit cum mă „îmbătam“ citind. M-am bucurat când am văzut că în universul tău poetic au intrat oamenii din jurul tău. Oamenii din jurul tău fac literatura posibilă… restul este egocentrism bine temperat.

(Vlad Toma)