E ușor să te bați cu pumnul în piept că iubești România. E simplu să-ți cumperi un fular în culorile tricolorului – roșu, galben și albastru – și să ieși în piață de 1 Decembrie, la un pahar de vin gratis. E comod să te cerți în diferite grupuri pe Facebook cu „nenorociții care nu iubesc trupul patriei mamă și-l pângăresc“. E la îndemână să-ți lipești pe manșetă o etichetă care urlă că „românii sunt frumoși“. E confortabil să te împăunezi cu reușitele altor români, alții decât tine – fie că vorbim despre filme românești premiate în lume, fie că vorbim despre o echipă de fotbal sau niște liceeni olimpici la matematică. E ideal să spui, de acasă, din fotoliul tău, scuipând o coajă de sămânță pe covor: „E buni, domle, e români de-ai noștri!“ Dar, de fiecare dată când ești tentat să spui asta, pune-ți și întrebarea: când am făcut, cu adevărat, ceva real și personal PENTRU România?
